De ce ne temem de a dezamăgi: Perspectiva unui terapeut

Știu că mulți oameni se vor identifica cu acestă postare...

În copilărie, să-i aud pe părinți sau bunici spunând „Sunt dezamăgit de tine” sau să văd acea privire specifică pe care o asociam cu dezamăgirea, era mult mai rău decât orice pedeapsă. Cred că nu există copil care să nu fi simțit măcar o dată genul acesta de durere specifică până în adâncul sufletului.

Dar pe mulți dintre noi durerea și frica de a dezamăgi îi însoțesc în viața adultă, împrăștiindu-se ca brațele unei caracatițe spre toate relațiile personale și profesionale.

E groaznic să trăiești cu frică. Te blochează, te paralizează, chiar dacă nu e frica de un lucru concret, ci de ceva atât de abstract și volatil ca neîmplinirea așteptărilor cuiva despre tine. Iar în ultimele câteva luni tare des a apărut această temă în ședințele de psihoterapie.

De ce ne simțim ATÂT de inconfortabil cu dezamăgirea altor oameni?

Poate foarte devreme în copilărie am învățat iubirea condiționată – sentimentul că sunt iubit, important, dorit, valoros, suficient, doar dacă sunt într-un anumit fel, doar dacă fac anumite lucruri, doar dacă împlinesc așteptările pe care oamenii dragi le au de la mine. Iar dacă nu o fac (și foarte des chiar nu știu, nu pot sau nu vreau să o fac) reacțiile celor dragi mă dor și mă fac să mă simt exact opusul – neiubit, neimportant, nedorit, nevaloros, insuficient, pe scurt o dezamăgire. Chiar dacă adulții din viața noastră nu au intenția de a ne transmite acest mesaj, chiar dacă ei doresc doar să ne educe, să ne arate cum ar trebui să ne comportăm în viață ca să avem cele mai mari șanse de succes, mintea fragedă a copilului creează un strat suplimentar de interpretare a cuvintelor sau atitudinilor lor: „nu e bine cum sunt; trebuie să fiu altfel ca mama/tata/bunica etc să fie mulțumită și să mă iubească”.

E important aici să fac o distincție: în acest text aleg să vorbesc despre frica de dezamăgire interiorizată de copiii care nu au fost abuzați, agresați, care nu au asistat la abuzul sau agresiunea asupra altui membru al familiei pentru că nu ar fi îndeplinit așteptările cuiva. În cazurile acestea extreme frica de a dezamăgi face parte dintr-un întreg mecanism de supraviețuire într-un mediu extrem și periculos.

Dar azi ne referim la durerea emoțională pe care copilul o simte într-o familie în care este în siguranță din punct de vedere fizic, în care este poate chiar și iubit, dorit, crescut cu atenție și interes. După cum spuneam mai sus, nu lipsa de iubire creează acest „program” al fricii de a dezamăgi. Deseori, în discuțiile cu clienții mei, observ această dualitate: „o parte din mine știe că ai mei m-ar fi iubit orice notă aș fi luat, dar o altă parte e îngrozită că dacă aș fi venit acasă cu 4 ceva groaznic s-ar fi întâmplat”. Unii dintre noi învață treptat să conțină aceste două idei diametral opuse, și poate chiar să vindece frica de consecințe grave, singuri sau cu ajutorul familiei. Să înțeleagă într-un mod profund că dacă fac ceva ce dezamăgește sau rănește familia, vor exista consecințe, dar nu va fi respins sau abandonat. Însă o mare parte nu reușim să facem asta, nu reușim să înlocuim în rețeaua noastră de instrucțiuni despre ce înseamnă să fii om capitolul „ferește-te de greșeală și de a dezamăgi cu orice preț” cu un capitol mai sănătos sau mai funcțional.

Eforturile pe care le facem în copilărie, și ulterior ca adulți, ca să nu îi dezamăgim pe cei dragi, deseori implică foarte multă energie și negociere cu noi înșine – a rămâne într-un domeniu care nu mă atrage doar pentru că tata e mândru, a merge la un eveniment în familie chiar când eu nu mă simt în stare sau am ceva programat, a accepta o sarcină în plus la job, a ține în mine nemulțumirile din relație ca să protejez liniștea partenerului etc. Viața noastră devine o rețea de compromisuri, în care prioritizăm starea de bine a celuilalt în detrimentul propriilor noastre nevoi și dorințe. Nu facem asta din altruism, ci din autoprotecție – din nevoia de a preveni cu orice preț acel gând din copilărie: „dacă nu fac ce vrea/ce se așteaptă de la mine ceva foarte rău se va întâmpla”. Și chiar dacă scopul compromisurilor noastre este autoprotecția, ajungem să adunăm frustrare peste frustrare, față de persoanele pentru care facem compromisuri și față de noi înșine. Ne păstrăm relațiile dar ne otrăvim pe interior.

Iată o idee radicală: ce-ar fi dacă am lăsa oamenii să fie dezamăgiți?

Ce-ar fi dacă le-am recunoaște sentimentele fără a-i face pe ei centrul procesului nostru decizional? Asta nu înseamnă că devenim insensibili sau nepăsători, ci să recunoaștem că fiecare are dreptul la propriile emoții, dar și datoria de a și le gestiona. Dezamăgirea face parte din viață și este un sentiment care, ca toate celelalte, trece. Când ne permitem să stabilim limite și să facem alegeri care se aliniază cu valorile și nevoile noastre, nu suntem egoiști. Suntem sinceri cu noi înșine și cu ceilalți, autentici.

În momentul în care facem alegeri din frică și din nevoia de a ne proteja de consecințele dezamăgirii oamenilor importanți pentru noi, ne creăm o mască, un rol pe care îl jucăm – cel căruia îi place jobul său, cel care niciodată nu spune nu, cel care e acolo oricând ai nevoie de el, cel care se descurcă cu orice. O mască de super-om, capabil, dornic, fără nevoi proprii, fără probleme proprii, a cărui viață de compusă din reușite, dărnicie și fapte bune. Cine nu ar vrea să fie văzut așa, nu? Problema este că fiecare dintre noi e infinit mai mult decât această caricatură. Iar arătând doar fața pe care credem că ceilalți vor să o vadă, îi mințim, ne mințim, și interacționăm unii cu alții ca într-o piesă de teatru.

Autenticitatea e cea care promovează conexiuni profunde și semnificative. Poate cel mai înfricoșător lucru pentru persoanele copleșite de frica de a dezamăgi este a se arăta în fața celorlalți imperfecți, capabili de greșeli, cu emoții amestecate, uneori indisponibili, alteori copleșiți de nevoi, dar reali. Și totuși acesta este și remediul pentru a vindeca această frică. Câteva paragrafe mai sus vorbeam despre copiii care, singuri sau cel mai adesea cu ajutorul familiei, ajung să înțeleagă într-un mod profund că dacă fac ceva ce dezamăgește sau rănește, vor exista consecințe, dar nu vor fi respinși sau abandonați. Aceasta este lecția pe care noi trebuie să o cultivăm în noi înșine.

Bineînțeles că atunci când vei înceta să mai joci rolul, oamenii care beneficiau de pe urma rolului se vor îndepărta. Oamenii care nu vor cu adevărat să te cunoască, cărora nu le pasă cu adevărat de cine ești tu, dar care aveau beneficii de pe urma fricii tale de a-i dezamăgi, vor dispărea din viața ta. Și da, asta probabil că va fi dureros. Voi vorbi într-o postare viitoare despre a face față pierderii relațiilor și îți voi oferi câteva sugestii care să te ajute să treci prin asta într-un mod sănătos. Aici voi spune doar atât: meriți relații reale, sincere, nu relații bazate pe interes. Nu numărul de oameni din viața ta îți asigură fericirea, ci calitatea relațiilor cu ei.

Așa că data viitoare când te afli pe punctul de a lua o decizie bazată pe frica de a dezamăgi pe cineva, ia-ți un moment. Întreabă-te dacă această alegere se aliniază cu valorile și nevoile tale și alege-te cu fermitate. Lasă-i pe ceilalți să fie dezamăgiți. Nu este sfârșitul lumii. De fapt, este un pas către relații mai sănătoase și o versiune mai echilibrată a ta.

Te îmbrățișez,

Alexandra