Despre mine și dans SAU ce e în spatele cortinei

Un lucru pe care nu l-am discutat niciodată în calitate de psihoterapeut este relația mea cu dansul. Și e uimitor, pentru că dansul a fost o parte enormă din viața mea ani de zile.

încep cu povestea dansului în viața mea, așa, pe scurt

Am început să dansez la 14 ani și până în pandemie nu m-am oprit nicio clipă. Am început cu dansul sportiv, la o școală unde eram nevoiți să prindem baza din mers. Dar mi-a plăcut. Nu mai știu exact ce - provocarea, ideea de a-mi mișca corpul, muzica. Știu însă că am devenit, ca orice adolescent, OBSEDATĂ. Pe măsură ce învățam, aveam sarcina de a le arăta micuților începatori pașii de bază, eu fiind destul de mare și clubul fiind axat mai mult pe copilași. Timpul a trecut și mi-am dat seama cât de mult îmi place să predau. Am devenit instructor, cu toate examenele date și actele în regulă. Am practicat și predat dans sportiv destui ani. Am avut norocul de a merge și la o competiție, ceea ce pe vremea aceea era rar pentru adulți. Am tras de mine, ca orice bun sportiv, și mi-am dedicat tot timpul liber dansului. Nu eram un talent, nu aveam „corpul de dansator” (asta e altă poveste) dar eram perseverentă și pasionată și uite că a funcționat.

La un moment dat am trăit ceea ce acum știu că se numește burn out. Știți momentul acela când dai, și dai, și dai, până te golești de tot, și oricâtă pasiune și disciplină ai avea, nu mai poți continua. Trecuseră 10 ani, aveam deja 24. M-am oprit din dans sportiv, din predat, dar nu m-am putut opri din a iubi dansul. Am făcut ce fac majoritatea dansatorilor sportivi când nu mai pot. Am descoperit salsa. Și tango. Și am dansat.

Salsa a fost dragoste la prima vedere. Am aplicat tot ce învățasem în dans sportiv în acest nou stil. Am adaptat, cum am putut. Am studiat. Am dansat zile și nopți și a fost cea mai fericită și nebună perioadă din viața mea. Am început să predau, natural. Am creat o trupă de dans, formată doar din fete, într-o lume a dansului în pereche, și am cunoscut și crescut împreună cu femei minunate. Mi-am dat seama că dintre toate rolurile pe care un dansator le poate avea (social, performer, profesor) eu sunt profesorul. Am deschis un club de dans, am contribuit la comunitatea minunată din Iași, am creat un spațiu magic în care oamenii să descopere ceea ce eu iubesc, și am dansat.

A venit pandemia, totul a fost pus pe pauză, a urmat o perioadă de confuzie, renunțări, și lucru cu mine însămi, și atunci m-am oprit din dans. Mai exact am simțit că dansul care m-a însoțit 18 ani a plecat, m-a părăsit, m-a lăsat goală și fără sens.

dacă ai citit până aici, continuă, că urmează partea bună

Cred că majoritatea dintre noi am fost forțați în pandemie să ne confruntăm cu lucruri importante legate de stilul nostru de viață, de job, relații, și în fond de noi înșine. În acest proces lung și anevoios am avut, treptat, o serie de conștientizări profunde și șocante, dar cu atât mai importante.

Mi-am dat seama că relația mea cu dansul nu a fost niciodată 100% bucurie, lumină și iubire. Am fost în tot acest timp ambivalentă. Hmmm….de fapt, nu relația mea cu dansul. Relația mea cu actul de a dansa, cu actul de a preda, practic tot ce am facut de la 14 ani încoace s-a desfășurat pe 2 planuri. Pe de o parte, da, a fost iubirea imensă, pasiunea, fascinația pentru dans, pentru muzică, pentru comunitatea de dans sportiv, ulterior de dansuri caraibice. O iubire reală și profundă. DAR pe de altă parte, ca un program care rulează în background și îți ocupă din spațiu pe calculator, s-au strecurat propriii mei „demoni”, propriile mele răni emoționale pe care la 14 ani nici nu le conștientizam și abia ca adult am început să le lucrez și să le vindec.

Mi-am dat seama că am predat de plăcere, dar mi-am luat atestatele ca instructor ca să demonstrez antrenorilor de atunci că și eu sunt valoroasă. Mi-am dat seama că primele mele contacte cu lumea dansului au fost de fapt traumatizante - o fată de 14 ani supraponderală scutită la sport, care nu mai făcuse niciodată niciun fel de mișcare, introdusă în singura grupă a acelui club, grupa de performanță, unde copiii dansau de mici, aveau partener, participau la concursuri. Mi-am amintit rușinea, neputința, umilința. Mi-am dat seama că nu a fost ușor și că mi-am format impresia că antrenorii nu mă iau în serios. Iar ceva din mine a ținut să le demonstreze că se înșeală.

Ceea ce a fost mai dur pentru mine ca adult a fost să îmi dau seama că această tendință a mea de a demonstra că merit, că și eu sunt o dansatoare cu D mare, m-a urmărit toată viața (bine, să fim serioși, tendința de a demonstra că merit nu s-a limitat la dans, e ceva ce a apărut pe multe alte planuri ale vieții mele, e parte din rănile emoționale pe care le-am avut de vindecat). Așa am început să mă compar, fără măcar să îmi dau seama, cu colegii mei, ulterior cu liderii altor școli de dans, pe toate planurile - cum arăt, cum mă mișc, ce performanțe am, cât sunt de apreciată etc. A fost șocant să îmi dau seama că în paralel cu bucuria și plăcerea de a dansa, de a merge la petreceri, festivaluri, de a urca pe scenă, de a ține cursuri, de a organiza evenimente, rula partea întunecată, veșnica comparație și veșnica nemulțumire. Era o tristețe în viața mea, care parcă niciodată nu dispărea. Nu te compari cu ceilalți când te simți bine cu tine, ci atunci când tu nu ai încredere în tine, nu te simți suficient de bun sau de valoros; iar în acest context, orice comparație faci îi arată pe ceilalți mai sus ca tine, și pe tine te pune cu atât mai mult la pământ.

acum, despre prezent

„Capitolul” anterior, al conștientizărilor, s-a întâmplat destul de recent. De atunci a început vindecarea. A dispărut pofta de dans, pentru că era prea multă ambivalență de rezolvat. Din fericire formarea mea ca psihoterapeut m-a ajutat enorm să mă auto-analizez și să lucrez la punctele dureroase. Metafora mea preferată e aceasta: vindecarea se produce ca atunci când cojești o ceapă (știu, poetic). Rezolvi un strat și după descoperi că sub el se află altul, și altul și tot așa, până ajungi la miezul ființei tale. Am descoperit straturi peste straturi de „răni” emoționale care s-au reflectat în relația mea cu lumea dansului.

Acum dansul a revenit, și e fără comparație. E bucurie pură! Însă ce nu a revenit (încă?) e setea de petreceri, cursuri, festivaluri… Acum dansul e ca un vin bun - îl gust rar și cu plăcere, dar nu are loc în fiecare zi. Voi vedea ce vine în viitor. Care e următorul strat, ce mai e de vindecat și cum voi face asta.

Azi e sâmbătă și am avut o revelație.

Ascultam unul din clipurile Gabrielei Equiz, o dansatoare pe care o admir enorm. Clipul se numește „dacă iubesc dansul, de ce îmi vine să renunț” și Gabi vorbește despre experiențele proprii și ale colegilor ei. M-a frapat o poveste pe care ea o spune - un coleg dansator mărturisește că iubește dansul dar este blocat și nu reușește să mai danseze; spune că a fost și la un psihoterapeut, dar acesta nu are cum să îl ajute, pentru că nu înțelege lumea dansului, nu e dansator. Și am rămas uimită. Mi-a venit să ridic mâna și să strig „Eu! Aici! Eu sunt dansatoare! Vorbește cu mine!” Mi-am dat seama pe loc că, oricât de mult m-am axat pe rolul de psihoterapeut în ultimii ani, nu am făcut conexiunea profesională niciodată. Experiența mea ca psiholog ȘI experiența mea ca dansator ar putea ajuta alte persoane! De aceea am simțit nevoia să îmi spun povestea. Îmi doream de mult timp să fac asta, dar acum pur și simplu porțile s-au deschis și sufletul meu a curs pe pagină.

Sunt curioasă cine va citi această postare. Sunt curioasă ce gânduri vă va stârni, dacă și cum veți rezona. Este cea mai vulnerabilă postare pe care am făcut-o vreodată, dar acum, la final, mă simt incredibil de fericită că am scris!