De ce ne învârtim în cerc în încercarea noastră de vindecare

Fiecare persoană care pășește în cabinetul de psihoterapie se află, fie că e conștient(ă) sau nu, într-o stare de suferință. Ceva doare, ceva nu merge. Adevărul este că și înafara cabinetului, foarte mulți dintre noi trăim această stare. Conștientizăm un disconfort, blând, mediu sau chiar foarte intens, ca o rană care s-a deschis și pe care nu reușim să o închidem. Și la fel ca o rană fizică, cele emoționale necesită vindecare.

Vindecarea este un proces pe care mulți dintre noi îl întreprindem cu speranța de a face să ne fie bine – a lăsa în urmă durerile trecutului, a învăța cum să creăm un viitor al bunăstării și chiar păcii sufletești. Asta simt că e adevărat indiferent de natura problemei cu care ne confruntăm – anxietate, lipsă de sens, relații conflictuale, singurătate, blocaje de orice fel, etc.

Există însă o capcană în care putem cădea în încercarea noastră de vindecare: să aplicăm rezolvări care aparțin tot unor tipare vechi de gândire, comportament, sau raportare la sine. Modul surprinzător în care repetăm ​​tiparele noastre dureroase constă în concepția greșită că rigiditatea și regulile stricte ajută cu vindecarea. Am simțit-o pe pielea mea și mare mi-a fost șocul descoperindu-mă încercând să fac ceva nou într-un mod vechi. În realitate, adevărata vindecare vine din auto-compasiune și flexibilitate!

De unde vin tiparele vechi: Iluzia controlului prin rigiditate

De-a lungul vieții, încă de când eram foarte mici, am experimentat emoții greu de dus – frică, durere, dezamăgire, rușine, vinovăție, furie, frustrare, confuzie etc. Aceste emoții cel mai adesea au apărut în situații cărora nu am știut cum să le facem față, sau în situații în care ceva exterior nouă ne-a rănit. Iar când suntem răniți, când ne simțim copleșiți de disconfort, este natural să căutăm controlul. Controlul promite siguranță, predictibilitate și iluzia că putem preveni durerea viitoare. Creăm reguli stricte și rutine rigide, cu scopul de a ne proteja. De exemplu, cineva care a fost rănit în relații ar putea decide să nu mai fie niciodată vulnerabil, aderând strict la această regulă autoimpusă pentru a evita o potențială suferință. În mod similar, cineva care se recuperează după o tulburare de alimentație ar putea adera la o dietă rigidă, crezând că un control strict asupra aportului alimentar îi va asigura recuperarea. Însă, în ambele cazuri, această rigiditate poate deveni propria formă de închisoare, împiedicându-ne să obținem vindecarea pe care o căutăm. Schimbăm un tipar dureros cu altul, numindu-l vindecare.

Rolul compasiunii față de sine

Adevărata vindecare începe cu auto-compasiunea. Aceasta presupune să facem un pas în afara noastră și să ne privim ca pe ceea ce suntem: ființe umane imperfecte, deseori fragile, care trăiesc toate acele emoții pe care le-am enumerat mai sus. În calitatea noastră de ființe umane facem greșeli, avem informații parțiale și acționăm în baza lor, reacționăm când suntem răniți, etc. Dar de asemenea suntem îndurerați, în suferință, iar recunoașterea acesteia înseamnă blândețe și înțelegere, din partea noastră către noi înșine. Când abordăm durerea cu compasiune, este mai probabil să fim răbdători cu noi înșine, să ne permitem spațiul necesar pentru a simți și procesa emoțiile și să evităm judecățile de sine dure.

Cei mai mulți dintre noi exersăm des compasiune, față de oamenii dragi nouă, față de copii, față de animalele de companie. Înțelegem că le este greu și nu îi judecăm sau pedepsim când nu pot face ceva. Dar ce lipsește este îndreptarea acestei energii și către sine. De ce să mă port cu mine diferit față de cum mă port cu ceilalți? De ce am un standard pentru mine – foarte înalt și greu de atins – și alte standarde față de ceilalți – blânde, adecvate abilităților lor, flexibile?

În loc să spunem: „Nu trebuie să mă mai simt niciodată trist”, putem spune: „Este în regulă să mă simt trist uneori. De ce am nevoie ca să pot trece prin asta?” la fel cum am întreba un prieten drag „Cu ce pot să te ajut? Ce ai nevoie?” Această trecere de la rigiditate la compasiune deschide ușa către o vindecare autentică, deoarece recunoaște umanitatea noastră și promovează un mediu propice creșterii.

Îmbrățișarea flexibilității

Flexibilitatea este o altă piatră de temelie a vindecării. Viața este imprevizibilă, iar regulile rigide ne dezamăgesc adesea atunci când ne confruntăm cu inevitabilele răsturnări de situație. Flexibilitatea, pe de altă parte, ne permite să ne adaptăm, să găsim echilibrul și să răspundem provocărilor vieții cu reziliență.

Reziliența este capacitatea de a ne adapta și de a ne recupera rapid după evenimente stresante, traume, adversități sau schimbări majore, fără a ne pierde echilibrul psihic, transformând obstacolele în oportunități de creștere. Deseori când vorbim de acest concept se folosește ca exemplu metafora copacului în timpul furtunii: Un copac rigid s-ar putea rupe sub presiunea vântului, dar un copac flexibil se îndoaie și se leagănă, rămânând intact în ciuda furtunii. În mod similar, atunci când suntem flexibili, ne putem îndoi în fața provocărilor vieții fără a ne rupe. Ne putem ajusta strategiile, putem găsi noi modalități de a face față și putem continua să mergem mai departe chiar și atunci când lucrurile nu merg conform planului.

Puterea vindecătoare a compasiunii de sine și flexibilității

Combinarea auto-compasiunii și flexibilității creează o bază puternică pentru vindecare. Compasiunea față de sine oferă sprijinul emoțional de care avem nevoie pentru a ne înfrunta durerea fără a o agrava cu autocritică. Flexibilitatea ne permite să navigăm prin incertitudinile vieții fără a deveni prinși în tipare dureroase de gândire și comportament.

Iată câteva sugestii care să ne ajute să antrenăm aceste două abilități:

1. Practicarea compasiunii față de sine zilnic: Să ne facem un obicei din a vorbi cu noi înșine cu bunătate. Când observăm gânduri autocritice, să le contestăm cu blândețe și să le înlocuițim cu unele pline de compasiune.

2. Acceptarea imperfecțiunii: Să înțelegem că vindecarea nu este un proces liniar, iar eșecurile sunt o parte naturală a experienței. Să ne permitem să fim imperfecți și să învățăm din fiecare experiență.

3. Adaptabilitate: Să ne permitem să schimbăm abordarea după cum este necesar. Ceea ce a funcționat ieri s-ar putea să nu mai funcționeze astăzi, și asta este în regulă. Să rămânem deschiși la noi metode și strategii.

4. Sprijin: Să ne înconjurăm de oameni care ne încurajează compasiunea față de sine și flexibilitatea. Terapia, grupurile de sprijin și prietenii înțelegători pot fi resurse neprețuite.

5. Reflecție și ajustare: Să ne acordăm în mod regulat timp pentru a reflecta asupra eforturilor de vindecare. Ne ajută sau ne împiedică strategiile actuale? Să fim dispuși să ne ajustăm după cum este necesar.

Vindecarea nu înseamnă să ne pedepsim, să ne îngrădim în reguli stricte și tipare rigide. Este vorba despre a îmbrățișa compasiunea față de sine însuși și flexibilitatea în gândire și comportament, permițându-ne să creștem și să ne adaptăm într-un mediu protector. Renunțând la nevoia de control cu orice preț și, în schimb, cultivând bunătatea față de noi înșine, putem ieși din cercul vicios de repetare a tiparelor vechi și ne putem îndrepta spre o vindecare adevărată.

Te îmbrățișez,

Alexandra