Despre plictiseală (2)

Azi e despre cum se plictisesc adulții și despre cum plictiseala e de fapt o metaforă pentru ceva mai profund.

Să ne imaginăm asta: Când avem un gol și vrem să îl umplem, o facem cu orice e la îndemână. Așa că ne îndopăm cu filme, mâncare, muzică la maxim, alcool, cumpărături. Cum scriam în postarea anterioară, căutăm ceva în exterior care să ne ofere senzația de nou, de interesant, de wow.

Ai trăit și tu asta, nu? Te plictisești, te uiți la un sezon întreg dintr-un serial, timpul trece, te oprești, dar nu ești mai fericit sau mai împlinit când ai terminat. Sau mănânci o pungă de chipsuri pentru că te plictiseai și nu aveai chef de nimic, nici măcar de chipsuri, dar totuși erau acolo pe masă, și acum că punga e goală tu nu te simți mai fericit sau mai împlinit. Sau ieși cu prietenii și luni, și marți, și miercuri, și joi, nu pentru că vă simțiți excelent împreună, ci pentru că în singurătate golul reapare. Dar nu aveți mare lucru să vă spuneți, iar tu nu ești mai fericit sau mai împlinit ieșind în continuu, ci doar nu ești singur.

Citind până aici e posibil să îți fi dat seama de un detaliu subtil. Foarte mulți adulți spun „mă plictisesc” în loc de „sunt trist”, „mă simt singur”, „am emoții și sentimente care mă apasă și nu știu cum să le fac față, așa că încerc să fug de ele căutând în afara mea ceva care să îmi distragă atenția”.

Provocarea ca adult este să vezi ce se ascunde în spatele acestei stări.

Lumea în care trăim ne pune la dispoziție o mulțime de mijloace de a evada din emoțiile sau stările sufletești neplăcute, apăsătoare, înfricoșătoare. Și e ușor tare să fugim de ele. Ușor, dar foarte foarte nesănătos. Pentru a avea o viață bună, împlinită, liniștită, cum cu toții ne dorim, e nevoie să fim bine emoțional. Iar asta se face nu ocolind emoțiile, ci trecând PRIN ele.

Când te simți plictisit, ca adult, întreabă-te asta: Care e nevoia mea reală în acest moment? O întrebare simplă care stă în fața unui proces greu, dar important.

Iată un exemplu: Luni scriam despre plictiseala mea la curs. În momentul în care îmi dau seama că sunt plictisită, mă întreb automat ce e cu mine de fapt. Ce înseamnă această plictiseală? Și poate fi orice:

(a) aveam așteptări de la acel curs și nu mi-au fost satisfăcute. Recunosc că în spatele plictiselii se ascunde frustrare, nemulțumire, poate furie că îmi pierd timpul cu altceva decât mă așteptam.

(b) materialul sau profesorul nu rezonează cu mine. În spatele plictiselii poate dă se ascundă și de data aceasta frustrare, nemulțumire față de profesor, curs, sau chiar față de mine pentru că l-am ales și nu am cercetat mai mult.

Din oricare scenariu poate începe un întreg discurs în mintea mea, în care mă judec pentru alegerea făcută și mă critic pentru lipsa de atenție, pregătire etc. Brusc nu mai e despre curs, e sentimentul meu profund că nimic nu fac bine, că nu sunt suficient de bun(ă), că eu ca persoană nu valorez nimic. Foarte multe persoane au, undeva adânc ascunse în interiorul ființei, astfel de credințe care macină încet. Credințe care rulează ca un program pe calculator în background-ul minții noastre și ne transmit cu fiecare ocazie mesaje de critică și de judecată. Acum îți poți închipui de ce e mai confortabil să îți spui că ești plictisit decât să te apropii de rănile emoționale pe care te chinui să le ții ascunse.

Imaginea folosită astăzi aparține unei artiste foarte talentate pe care te invit să o urmărești pe facebook MpieraM design și instagram @mpieram_design

See less